Liviu Lucaci

Din Foisor
"Liviu Lucaci, om de teatru si literat"
Autor: Liviu Antonesei
Sursa: www.observatorcultural.ro

  Liviu Lucaci este un tinar, dar deja  reputat om de teatru, actor la Teatrul  National din Bucuresti, regizor si  profesor de "arta actorului" la UNATC,  doctor cu o teza despre actorul ca  jucator. Inainte de a-si sustine teza, a  avut prilejul sa studieze in Japonia,  prin mijlocirea unei burse ITI, teatrul  traditional de acolo, respectiv noh,  kabuki, kyogen. Insa eu nu cu  remarcabilul om de teatru am luat  prima data contact – din pacate, cu acesta nu am luat deocamdata contact decit prin intermediul presei si al excelentului sau blog personal –, ci cu scriitorul care poarta acelasi nume. In urma cu aproape cinci ani, am primit de la Editura Curtea veche, cred ca prin mijlocirea si cu recomandarea Doinei Jela, care lucra atunci pentru aceasta editura, un excelent volum de proza scurta, Povestiri despre celalalt, al carui autor era Liviu Lucaci. Mi-a placut foarte mult si i-am semnalat aparitia in revista Timpul. De altfel, volumul s-a bucurat, pe buna dreptate, de succes la critica literara si la poporul cititor. Am ramas in relatie prin mail cu autorul, schimbind periodic mesaje. Nu demult, mi-a trimis doua scurte piese de teatru, care m-au tulburat prin bogatia de sensuri ascunsa intr-atit de putin spatiu si cu atit de putine personaje. Am publicat una dintre ele in numarul din martie al revistei Timpul. Zilele trecute, am primit de la autor volumul Marusia, teatru – Editura Palimpsest, Bucuresti, 2011, colectia "Clubul dramaturgilor" –, un volum elegant, cu coperte negre abia "sparte" de titlu, cu numele autorului si cu o mica fotografie, care cuprinde piesa publicata in Timpul, 50, insotita de alte cinci: Cinci rendez-vous-uri mortale, Marusia,Pasiunea ca foc de arma, Imaculata Conceptiune si Frati de cruce. Scurtele cuvinte insotitoare semnate de Alexander Hausvater, Vlad Massaci, Bogdan Suceava, Lucian Giurchescu si Ion Cocora semnaleaza calitatile scriitorului, fara a le uita pe cele ale omului de teatru.
  Ceea ce m-a atras la Povestiri despre celalalt, volumul de proza al lui Liviu Lucaci din 2006, a fost mai intii faptul ca povestirile erau chiar ceea ce spune numele lor si aveau, prin urmare, o „poveste“. O poveste in general interesanta in sine, ca istorie, dar frumos „inscenata“, ca sa spun asa, printr-un excelent simt al detaliului, printr-o scriitura de o fina exactitate si printr-un fel de naturalete, mai degraba, poate, printr-un firesc care trece dincolo de ideea de "inscenare". Rareori am diagnosticat un talent atit de sigur la un debutant in literatura, mai ales in proza. Nu altele sint, de altfel, si calitatile scurtelor piese de teatru din volumul recent aparut, unde, in ciuda specificului genului, "inscenarea" este la fel de expert "naturalizata", ca nu stiu ce alt cuvint sa caut. Nu stiu cum sint jucate piesele, stiu insa ca autorul le-a montat cam pe toate, si imi pot imagina ca a adoptat o estetica a spectacolului cumva opusa celei brechtiene, bazata pe "efectul de distantare", in fapt pe o puternica "teatralizare".
  Nu stiu, prin urmare, cum sint jucate piesele, imi imaginez numai asta; stiu insa altceva, un fapt care pentru mine, ca scriitor, este esential – piesele sint excelente ca text, ca literatura, ele vor rezista si daca presupunem ca nu vor fi jucate niciodata! Ceea ce, desigur, sper sa nu se intimple, daca ma gindesc la succesul obtinut de montarile de pina acum. Piesele sint, cum spuneam, scurte si chiar foarte scurte – Pasiunea ca foc de arma are, de pilda, vreo 10 pagini –, alcatuite in general dintr-un tablou, si pun in miscare, cel mai adesea, doua-trei personaje. Sigur, in Cinci rendez-vous-uri mortale sint puse in scena mai multe personaje, dar e o piesa in cinci tablouri. Insa cinci tablouri independente, mai precis autonome, si e foarte interesant cum reuseste autorul sa dea coerenta ansamblului. Trebuie sa spun ca termenul "mortale" din finalul titlului are un rol esential in aceasta privinta! Cea mai intinsa, probabil si cea mai complexa, desi e dusa in spate doar de doua personaje, este piesa ultima, Frati de cruce, subintitulata "farsa tragica in trei tablouri" – ceea ce si este! In piesele lui Liviu Lucaci, in ciuda faptului ca au loc accidente fizice, ba se mai si moare, e mereu prezent umorul, un umor de buna calitate, cel mai adesea rezultat dintr-un excelent calcul al dozajului diverselor ingrediente. Uneori, este ceva mai frust, mai direct, cum se intimpla in Imaculata Conceptiune, in care frenetica dezvirginare a Imaculatei de catre slinosul inspector de cadre Gologan se petrece pe fondul transmisiunii radio din dimineata mortii lui Stalin! Metafora puritatii revolutionare ca afrodiziac face toti "gologanii", ca sa spun asa!
  Daca in privinta evaluarii omului de teatru Liviu Lucaci trebuie deocamdata sa ma bizui pe opiniile expertilor in domeniu, experienta excelentei scrisului sau am putut-o face prin forte proprii. Din fericire, nu e singurul scriitor foarte bun din zona artelor spectacolului. Am mai citit excelente volume de proza semnate de Mircea Diaconu, Mihai Maniutiu, Mircea Daneliuc sau Cristian Mungiu. Si voi explora in continuare cu interes acest domeniu, numai ocaziile sa se adune! Ca "marele public" se repede devorator spre cartile unor "dive" precum Mihaela Radulescu e treaba "marelui public"!

  "Cand am vazut in 2006 pe rafturile unei librarii cartea de proza "Povestiri despre celalalt" de Liviu Lucaci nu am stat o clipa pe ganduri si am cumparat-o imediat. Am procedat astfel din curiozitate, caci apartinea unui actor tanar care ma incantase de multe ori cu prestatiile sale scenice, si nu fiindca as fi banuit ca voi avea revelatia sa descopar un scriitor autentic. Lectura insa m-a surprins si acaparat de la primele pagini. Fiecare povestire era scrisa cu eleganta, fara strindente si pretiozitati stilistice, nuantat, dar mai ales cu o naturalete dezarmanta si cu un impresionant simt al detaliilor. Totusi, in ciuda evidentei, adica a faptului ca ma aflam in fata unui talent literar cert, nu am anticipat, desi profesia autorului m-ar fi indreptatit, ca intr-o buna zi ar putea sa scrie si teatru. Dar si fara anticiparea mea miracolul s-a intamplat. Calitatile dovedite de Liviu Lucaci in proza se intalnesc astazi si intr-un volum cu sase texte dramatice. Am in vedere un singur exemplu. "Marusia", piesa care da si titlul cartii, este un veritabil poem dialogat despre trecerea de la copilarie la adolescenta. O metafora a puritatii si candorii in care teatralitatea vine din interior incarcata de mister si inefabil. Personajele, la randul lor, sunt sigur creionate, iar acumularile conflictuale ingenios integrate contextului tensional al intrigii. Totul pe un fond de sensibilitate poetica de natura sa asigure actiunii o anume stranietate. Nici celelalte piese, indiferent de subiectul lor, nu difera ca structura si ca modalitate de scriitura. Spirit nelinistit, riguros, exigent cu sine, fara sa fie obsedat excesiv de picanterii verbale si gesticulatii socante. Liviu Lucaci se impune in generatia de tineri dramaturgi aparuta in ultimii ani ca un nume de prima importanta."
Ion Cocora

  "Liviu Lucaci reuseste sa atinga acel nivel misterios al tacerii si al misticismului care modifica personajele in creaturi neasteptate. Ma uimeste cu capacitatea lui de a crea o realitate sub alta, o constienta sub alta si amandoua evident contrastante, functionand in acelasi timp. La el, manifestabilul e adanc plasat in suflet. S-a nascut autor."
Alexander Hausvater

  "Am fost acum o vreme lector pentru "Cea mai buna piesa a anului" la UNITER. Am ramas cu convingerea ca "romanuls-a nascut poet". in nici un caz dramaturg. Dar pe vremea aceea Liviu Lucaci nu scria teatru. Am gasit in textele lui ceea ce caut dintotdeauna: umor si emotie."
Vlad Massaci

  "Paginile din "Cinci rendez-vous-uri mortale" stralucesc nu doar prin umorul inteligent si original, ci si pentru ca povestile sunt credibile, chiar si atunci cand temele lor se revendica din traditia literaturii fantastice. Reunite, cele cinci tablouri compun o piesa profunda, literatura de calitate care a trecut deja cu succes proba intalnirii cu scena."
Bogdan Suceava

  "Piesele lui Liviu Lucaci m-au incantat. Sper ca cititorii sa aiba acelasi sentiment si, noi toti, sa avem bucuria de a le vedea jucate in curand pe cat mai multe scene."
Lucian Giurchescu
 

So What is This About?

Debut in proza
"Povestiri despre celalalt"
Sambata 10 Iunie 2006 Romania libera

  La editura Curtea Veche, in valoroasa  colectie Povestasi romani coordonata  de Razvan Petrescu a aparut un debut  important al unui prozator cunoscut  pana in momentul de fata doar ca  actor, Liviu Lucaci. Cartea, Povestiri  despre celalalt, are prefata consistenta  a lui Andrei Zlatescu, care din  indepartatul Calgary si-a adus aminte  de prietenul sau din tara si-i  recomanda prozele nu numai cu  afectiune, dar si o competenta  invidiabila de critic literar. Iata ce spune: "Pe noul Liviu, prozatorul profesionist la ora debutului, nu actorul, il vad animat sincer de o pasiune pentru adevar de-a dreptul brutala, percepand revolta ca pe un drept fundamental al imaginarului liber, dreptul de-a alege viata sufletului in locul peisajului explodat al realului." Are perfecta dreptate. Prozele lui Liviu Lucaci, scrise foarte bine, cu o siguranta a detaliului si o coerenta a frazei pentru care ar trebui luat in seama, aceasta intr-un moment cand am ajuns sa apreciem fluxul incoerent al naratiunii, sunt concentrate asupra imprevizibilelor si delicatelor miscari ale sufletului, fiind o suma de observatii rafinate si acute despre universul erotic si conjugal, despre conditia de-a fi singur intr-o lume in care nu te intelege nimeni, despre timp pana la urma ca supremul inselator al vietilor noastre. Am retinut proza Sacrificiul, al carei inceput e trasat cu o mana ferma si sensibila: "Mai sunt cateva clipe pana cand se vor ivi zorile, inaltand taisuri trandafirii catre cer, rostogolind peste acoperisuri valvatai de culori, anuntand departarea si instaland distante de netrecut intre lucruri." Dominant in aceste proze este tipatul. Desi are calitati de prozator, autorul nu-si ascunde deloc dispozitiile lirice, aparand parca in fata noastra fara nici o masca, tocmai el, actorul, si impresionand prin marturisile care nu sunt emfatice, desi prin rea-credinta le-am putea lua si astfel. Dar oare nu este lipsa mastii cea mai bine slefuita masca? La o asemenea intrebare pare sa raspunda o p proza ca Relicvariu, amestec de jurnal intim si de descriere neangajata. Debutul lui Liviu Lucaci merita retinut cu toata seriozitatea. Dan Stanca

Gabriela Mihalache
revista Altitudini, director Ioan Bogdan Lefter, octombrie 2006
Cunoscut in primul rand ca actor, Liviu Lucaci a debutat de curand si pe scena litarara cu un volum de proza scurta, intitulat aluziv Povestiri despre celalalt. Desi autorul se declara un reprezentant la generatiei anilor ’90, scrisul sau, s-ar putea spune fara varsta, tradeaza o sensibilitate speciala pentru un tip de scriitura abandonat de noile valuri. Mai reflexive, mai rafinat miniaturizate in detalii de constructie, fictiunile sale se nasc in jurul unui imaginar al senzualitatii. Multe dintre aceste proze amintesc de universul straniu nelocuit, intalnit, de pilda, in nuvelele lui Mircea Eliade, dar ele raman in planul verosimilului, sugerand doar, cu nostalgie, intalnirea cu propriile fantasme. Volumul se deschide cu textul Sparring partners, o poveste despre joc si atractie, despre puterea sugestiei si febra de a te trezi in bratele cunoscute, dar interzise ale camaradei, cautandu-ti iubita in gesturile ei si sperand in secret sa nu o gasesti, si toate acestea in sanul unei naturi paradisiace. Intr-un peisaj asemanator, evocand delta dunareana, se naste pasionala istorisire din Relicvariu, o poveste despre distante si persistente in iubire. Sarutul si ultima proza din volum, Sacrificiul, schimba registrul tematic, pentru a vorbi despre doua chipuri ale mortii. Capcana inocentei oprimate de regulile cazone ale starii de asediu si moartea de fiecare clipa, stiuta si citita printre randuri, sunt substanta acestor texte. Nu in ultimul rand, Jocul este o proza bine condusa, construita pe tema paternitatii si a dublului. Jocul unor surori care doresc sa-si regaseasca tatal plecat de acasa, pornind de la o fotografie, sfarseste cu o captura aparent inocenta, baiatul de care, in moduri diferite, se indragostesc amandoua. El va fi ferecat in lada de zestre pentru a nu fi pierdut si, astfel, prin ritualul crimei, fetele isi revendica tatal absent. Fictiunile lui Liviu Lucaci te cuceresc de la prima lectura, lasand in acelasi timp impresia ca nu sunt decat anticamera unor desfasurari mai ample, poate chiar romanesti, de care scriitorul se apropie pe furis”.

Celalalt" versant" al poeziei eseu
[Tulceanul]-2009-02-04
Povestiri despre celalalt (Curtea Veche, 2006), un volum din care impresia generala ar fi ca Liviu Lucaci ne face invitatia de a escalada, echipati si cu franghii de siguranta, la cote pana acum inaccesibile, peretii drepti si aproape ezoterici ai unei imense cascade. Torentele de semne si de semnale sonore curg de sus, in ritmul nararii seherazadice, in acustica unei sali naturale de spectacol, cum era amfiteatrul unde actorii antici ii imitau pe guralivii dar puternicii zei. Vedem, daca ne straduim, sursa perdelei urcatoare de aburi: geneza caderii masive de enuntari memorabile. O intuim langa noi ca suspendare a jetului pe versant, ca punct sau linie de formare a cascadei din vocile creditabile ale ”martorilor” din fiecare povestire. Cine poate fi ”celalalt” ? Semnifica patru proiectii incremenite cardinal pe cerul esecurilor suferite de omul contemporan – oglindiri sublimate de Liviu Lucaci astfel: in mimetismul decaderii ucenicului si a maestrului sau (din povestirea ”Un idol infrant”), in cosmarul dramei reale a perechii de indragostiti (din ”Sarutul”, ”Relicvariu”, ”Sacrificiul”), in trauma adanca a copilului nefericit, complexat de absenta mamei sau a tatalui (”Supravietuitorii”, ”Jocul”), sau in nesatul erotic pernicios dictat celor doua cupluri din ”Sparring partners” de catre un invizibil ”celalalt”. Oare titlul Povestiri despre celalalt nu trimite si la spectrul personajului pierdut parca din noi, ratacit, evadat (eliberat de conventii) in fiecare povestire a lui Liviu Lucaci ? Un dublu al nostru, sau numai un alter ego al autorului n-ar rezulta imediat dupa simularea mortii inevitabile prin finalizarea actului scriiturii ? Cu certitudine, ”celalalt” este deconspirat la modul trucarii instantei narative, din ultima povestire a volumului, ”Sacrificiul”. Despre povestitor nu ni se dezvaluie pana la urma nimic, decat ca-i avortonul varcolac stergand si ultima urma de viata terestra a posibilor sai parinti, in zorii noptii cand acestia, la batranete, hotarasera sa moara impreuna. ”Celalalt”, fiind toate acestea, se lasa loc si altor posibile interpretari. Dar de ce n-am admite ca autorul alege un titlu doar spre a nega miile de simboluri literare pe care le poate capata in genul epic un cuvant si, concomitent, o alta realitate ontologica, ”celalalt”, despre care se povesteste. Daca ar avea ceva non-fictiv, autobiografic in ele – lucru nedemonstrabil – cele noua povestiri ar forma un ciclu memorialistic, pentru ca ele devin verosimile prin prevalenta discursului la persoana intai, singular, care genereaza subiectivitate. Suspansul consta in faptul ca oricand naratorul poate sari dizinvolt pe scena, ca actor-actant, pentru a ne juca insa in final festa retragerii sale artificiale, deus in machina. Enigma estetizarii nevoii de ”celalalt”, de la care incepe demersul fiecarei Povestiri despre celalalt, o gasim citind ”Relicvariu”, amplul text epic de la mijlocul volumului, text dens in problematizarea unei aventuroase dragoste. Un regizor de film face ”gestul naucitor” de a-si parasi pe doi dintre actorii sai, in primul rand pe barbatul care povesteste aventura, el ”pastrand in miscari o stanjeneala ce nu convenea personajului” si pe actrita care se indragostise neasteptat de el (p. 53). Alungarea din prim-planul actantial (sau din perspectiva eroului-narator) a personajului feminin Ana-Maria, face treptat din aceasta persoana iubita ceva de nerecunoscut, un ”celalalt” existent in relicvariul imaginar al barbatului. Banuielile ca este inselat de iubita se ridicasera la rangul de intrebari grave, asupra fostei identificari androgine. Complet dezinteresat, formand cuplul edenic, povestitorul si Ana-Maria, doi actori, se iubisera la o turnare de film in Delta, intr-o toamna tarzie si fascinanta, adapostiti intr-o ”veche baraca” sau in ”mica laguna din apropierea farului”. In final, teama de celalalt este de a se vedea pe pelicula de celuloid. Se iubise cu Ana-Maria, scena de film acceptata retroactiv de toata echipa actoriceasca a regizorului ca fiind episodul cel mai reusit, realizat ciné-verité in platoul de pe plaurul din apropierea marii si-n reflectoarele aprinse noaptea: ”[…] n-am sa vad niciodata filmul acela impreuna cu Voica, de teama ca in mijlocul povestii stiute ar izbucni pe ecran secventa amorului nostru pe paie, expeditiile pe plaja si voiajele furtunoase inchipuite in barci pescaresti gaurite, calutul de mare uscat, tremurand atarnat de o sfoara la gat, sau gemetele tale din clipele noastre fierbinti care ar putea-o trezi pe cealalta Ana-Maria, cea care a supravietuit in alt pantec povestii noastre pierite sub apasarea mainii tale neinduratoare […]. Dau drumul la robinet ca sa-mi iau portia de noapte si ma trag ingrozit indarat. Relicvariul meu se umple de sange” (p. 104). Relicvariul este un cuvant metaforic pentru memoria insangerata a naratorului in urma brustei despartiri de iubita si de toposul deltaic-maritim din apropierea unui mic port, unde se consumase filmul intregii lor relatii. Muzica jazzistului Charlie Parker, a lui Joplin, a formatiilor de rock Deep Purple, Dire Straits, dar si citirea romanelor lui Dostoievski, a nuvelei Sonata Kreutzer de L.N.Tolstoi, a operelor scrise in autoexil de catre Strindberg raman sa acompanieze dragostea defuncta a celor doi tineri, precum gandurile tatuate pe pielea ”celuilalt” – spectrul iubitei parasite. ”Sarutul”, spre deosebire de restul Povestirilor despre celalalt, ar putea servi ca scenariu cinematografic despre revolultia din 1989, semanand cu o nuvela datorita obiectivitatii si discursului la persoana a treia, dar si cu o farsa absurda si tragica. Se foloseste, de asemenea, stilul indirect liber, cu rol in contopirea spre final a doua monologuri interioare : a celor doi tineri indragostiti, intemnitati in aceeasi celula si torturati sadic din ordinul unui ”tov’ colonel”. Nu desconspirasera nici in ruptul capului cine erau ceilalti prieteni din grupul lor revolutionar, care cereau libertate pe baricadele Bucurestiului. Insusi personajul masculin principal, in stare agonala, spera ca Mara, iubita lui, se putuse salva si nu fusese prinsa. Dar se va insela in final amarnic. Lovitura de teatru : cum presupuneam deja, persoana ciopartita pe corp si atarnata in celula ca un animal atarnat in carlig, colega sa de suferinta atroce, cazuta fara de suflare langa el, se dovedeste a fi in final chiar Mara. Fara probe de incriminare, ei fusesera banuiti de acte teroriste, poate pentru ca vazusera prea mult atrocitatile din strazile inrosite de tancuri si spitalele umplute de cadavrele camarazilor. Absurdul sau delirul luptei de razboi civil transpare dintr-un episod rememorat de ambii muribunzi, cel cu impuscaturile orbesti ale grupului lor, in riposta de autoaparare data altor combatanti, posibil debusolati ca si ei in hazardul creat la revolutie. Era de asteptat un sarut, dar el vine ca imbratisare thanatica, nu ca rezolvare a intrigii, pentru ca tanarul moare zdruncinat de o dubla suferinta : o reafla, inainte de a muri, pe Mara, pe iubita sa schingiuita de catre ultimii tortionari fara voie ai fostului regim. Modern si concomitent foarte postmodern, Liviu Lucaci restituie prozei romanesti, mai ales speciei povestirii, vibratia sau tremolul de o mare tensiune pe care numai Gib Mihaescu, Mircea Eliade si I. D. Sarbu au reusit sa-l atinga. Autenticitatea si maxima cunoastere a realitatii non-fictive, de unde ii sunt livrate autorului, prin inspiratie, multe dintre subiectele epice, pot constitui puncte de plecare ale unui alt studiu critic, mult mai detaliat despre opera lui L. Lucaci, actorul indragit dupa 1990 de la Teatrul Studentesc Podul si de la Nationalul bucurestean. De aceea, se pot depista si multe alte trasee spre versantul ascuns al povestirilor lui Liviu Lucaci, spre Muntele vrajit al creatiei sale.

Liviu Lucaci, actorul-scriitor
28 Mai 2006, Evenimentul zilei
Simona Chitan
Povestiri despre celalalt" reprezinta debutul in proza al actorului Liviu Lucaci.
Daca pe scena a debutat inca din 1990, actorul Liviu Lucaci a debutat ca prozator vineri, la Libraria Carturesti, prin volumul "Povestiri despre celalalt", aparut in colectia "Povestasilor romani", de la Curtea Veche. "Povestirile sunt ipostaze ale dialogului cu celalalt ca oglinda a noastra", spune autorul. Cele sapte povestiri, printre care "Sacrificiul, "Jocul", "Un idol infrant", "Sarutul", se dezvolta in jurul ideii de prietenie, dragoste, sacrificiu si infrangere. "M-am apucat de scris pentru ca noi, cei din generatia '90, nu ne-am simtit in niciun fel reprezentati. Scrisul nu e o prelungire a actoriei", spune Lucaci. In scriitura sa complexa se intrevad spiritul rebel, arta de a visa nebuneste, magicul impletindu-se cu disperarea luciditatii. A dedicat cartea sotiei sale, actrita Delia Nartea, si Marei, fetita lor de 6 ani. De la militarie la teatru In varsta de 37 de ani, Liviu Lucaci a vrut sa devina initial marinar sau aviator, dar a ales in cele din urma armata. Andrei Serban l-a distribuit in 1990 in spectacolul "O trilogie antica", cand Liviu juca la Teatrul Podul, ca amator. "Andrei Serban si spectacolul sau mi-au schimbat viata. Am abandonat definitiv cariera cazona si am dat la teatru", spune autorul. A absolvit facultatea in 1994, la clasa profesorului Ion Cojar. Din 1997, Lucaci este angajat al Teatrului National. Joaca in spectacolele "Visul unei nopti de vara", "Ap pus de soare", si in prezent repeta pentru "Dancing at Lughnasa", ce va avea premiera in octombrie.  Pasionat de teatrul traditional nipon, Liviu Lucaci preda si arta actorului la UNATC.

Adina DINITOIU
Observatorul cultural, iunie 2006
Liviu LUCACI "Povestiri despre celalalt" Editura Curtea Veche
Colectia „Povestasi romani“, Bucuresti, 2006, 222 pag Liviu Lucaci (n. 1968) – absolvent al Academiei Tehnice Militare si al Facultatii de Teatru, in prezent actor la Teatrul National din Bucuresti si lector la UNATC (cu un doctorat despre Actorul si arta sa. Actorul ca jucator) – se afla la prima lui carte, un volum de proza scurta (sapte texte), intitulat Povestiri despre celalalt (Editura Curtea Veche, 2006). Din capul locului, atrag atentia doua amanunte interesante: pe de o parte, debutul tardiv (38 de ani), iar pe de alta, faptul ca autorul vine dintr-o zona relativ straina literaturii (desigur, teatrul are tangente cu literatura, dar mai ales in ce priveste textul dramatic, si mai putin ca arta actoriceasca). Nedumereste, in schimb, Argumentul, scris de Andrei Zlatescu (un prieten, deducem, stabilit la Calgary), un text foarte pretios si alambicat, in care se amesteca nenumarate referinte, de la „generatia de prozatori crescuta in canonadele revolutiei“ (!), la „generatia nouazeci“ sau la „topologiile literare ale postmodernului“ s.a.m.d. Prefatatorul nimereste, totusi, citeva dintre temele prozelor, care nu vin, insa, din postmodernism, cum pretinde el, ci, dimpotriva, sint teme moderniste prin excelenta (de extractie romantica): „dedublarea personajului, idila ratata, sacrificiul incremenind timpul, confuzia de persoana...“. Faptul ca prozatorul nu e literat de formatie face ca scrisul lui sa puna in paranteza tocmai complicitatile postmoderne (acolo unde le incearca, in Sacrificiul, nu-i ies deloc) si sa intreprinda o proza psihologica (de tip stream of consciousness, cum sesizeaza prefatatorul), analitica si monologica, desi Liviu Lucaci mizeaza – vezi titlul cartii – pe jocul de persoane (persoana I si a II-a), pe jocul/schimbul de identitati, pe dedublari si rasturnari spectaculoase de identitati. Aceeasi formatie non-literara il face strain de reticenta postmodernilor la „temele mari“: a se vedea, de pilda, confesiunea catre maestrul mort in mizerie din Un idol infrint, in care naratorul decade voluntar odata cu idolul sau prabusit: „Am ales prost. M-am inchinat unui idol care n-a izbindit, sau si mai rau, si-a pierdut aureola si a sfirsit, penibil si trist, supravietuind propriului sau faliment“. Evocare a anilor de maturizare, in cercul de prieteni, cu totii fascinati de charisma acestui nenumit „prieten“, naratorul – casatorit cu Ariana, din spirit de competitie (i-o smulsese maestrului) – va asista, cu trecerea anilor, la ruinarea nu atit a modelului, cit mai ales a aurei pe care singur o tesuse in jurul aceluia. Ruina a „celuilalt“ care o antreneaza, cu buna stiinta, si pe a sa proprie: „ma stii doar cit sint de incapatinat, am dus povestea pina la ultimele ei consecinte”. Desigur, povestea in sine e fara surprize, pentru ca amenintata din start de conventionalitatea temei, dar din acest text de debut (supus, prin firea lucrurilor, scalpelului critic) ramin doua lucruri importante/interesante: disponibilitatea extrema, pina la dedublare, a naratorului in raport cu „celalalt“ (e tot ce poate fi mai opus naratorului egocentric, megaloman) si „incapatinarea“, perseverenta scrisului, atit de evidenta in stilul abundent descriptiv, analitic, cu inaintari in spirala, mai degraba psihologizant decit narativ. De aici si mirarea mea la adresa titlului cartii (publicata in colectia „Povestasi romani“), pentru ca textele nu intra deloc in categoria povestirii: nu au fir epic, nu au vreun ritual al povestirii, iar senzationalul – caci exista! – se hraneste din psihologie, iar nu din evenimente. Epicul e deficitar si in genere lipseste succesiunea evenimentelor, inlocuita de aglomerari de substantive-adjective-sugestii, de descriptii si evocari ale faptelor. Toate acestea dau o pronuntata senzatie de proza psihologica modernista, cu ecouri din Camil Petrescu, Anton Holban, dar si Hortensia Papadat-Bengescu si Max Blecher. Analiza psihologica de la cei dintii, cazurile clinice, psihologia devianta si transgresarea pragului realitatii, de la cei din urma. Cred ca in aceasta ultima directie, Liviu Lucaci ar avea lucruri interesante de spus: cele mai bune „povestiri“ din volum, Relicvariu, Jocul si chiar si Sacrificiul, in aceasta zona se situeaza. Liviu Lucaci scrie acolo o proza sumbra si de un spectaculos tragic, cu rasturnari psihologice care vin, desigur, dinspre teatru. Simtim acolo un suspans, un fior, o neliniste, care sint ale prozei de calitate, inecata insa de multe aluviuni, care vor trebui inlaturate. in Relicvariu, naratorul, care isi rememoreaza marea poveste de dragoste ratata, noteaza la un moment dat – si o citesc ca o mise en abime a prozei lui Liviu Lucaci – ca: „te ascultam detasat, aveam tampon distanta pe care ti-o da abordarea estetica a vietii, o porcarie invatata la scoala dar care uite ca se potrivea cu ceea ce traiam eu, senzatia cercetatorului care face un experiment cu sine insusi, uimindu-se, in streangul in care singur s-a agatat, ca i se scurge vlaga din trup, fara sa uite totusi sa noteze ultimele simptome simtite inainte sa se raceasca de tot“. Cam asa e cu Liviu Lucaci: abordarea estetica invatata la scoala uite ca se potriveste la ceea ce traieste, y compris psihologia autenticista camilpetresciana & Co, numai ca ele tradeaza naivitatile unui scriitor nefilolog, insuficient orientat in peisajul literar contemporan. Relicvariul“ este colectia de amintiri (declansata de regasirea intimplatoare a numarului de telefon) a povestii de dragoste petrecute in delta in timpul turnarii unui film, in care cei doi erau protagonisti. Naratorul, acum casatorit si tata al unei fetite purtind numele marii iubiri (Ana-Maria), rememoreaza la persoana I si a II-a („cealalta“ este „tu“ in text) cu gravitate, dar si mult verbiaj, strania aventura, curmata la fel de brusc precum incepuse. Femeia – amestec de scolarita cu temele facute si de fiinta pasionala, dar cu obsesia timpului si a mortii, data de o copilarie ciudata – citeste mult (ii citeaza din frazele Otiliei lui Calinescu), compensatoriu, trece de la tandrete la tacere, de la pasiune violenta la anxietate. ii apropie „putin cabotinism cultural din partea amindurora“ si, ulterior, aceeasi disponibilitate auctoriala fata de celalalt, lipsa de contur ferm a naratorului livrat povestii celui din fata sa: „intimplarile povestite nu le credeam. Erau prost inchegate si miroseau de la o posta a literatura“. Ma folosesc din nou de notatiile prozatorului ca de o reflectare in oglinda (imagine recurenta in text/volum, asociata dedublarii, identitatilor vagi, instabile!) pentru a atrage atentia asupra deficientelor epice ale prozelor, a intimplarilor „prost inchegate“ cu iz livresc. Liviu Lucaci vrea sa obtina suspans, lovituri de teatru, acceptabile ca psihologie, insa neverosimile la nivel epic. in consecinta, Ana-Maria arata brusc psihologia instabila a unei fete marcate de copilaria in preajma unui tata autoritar si a unei mame victimizate, a unui var infirm si a unui frate nemilos (de parca primii doi n-ar fi fost suficienti!), iar naratorul dezvolta o dragoste chinuita de o rivalitate nedefinita, de senzatia impartirii femeii iubite, de un ménage à trois consumat doar psihologic (exista interludii, in italice, care tematizeaza rivalul, dedublarea, latura straina din femeia iubita). Si totul e invaluit in descriptii de natura estetizante, reusite atunci cind nu sint in exces. - Mizele prozei negre Sentimentele cu care citesti aceste proze (impropriu spus povestiri, pentru ca le lipseste chiar nervul epic) sint foarte amestecate: aluvionare, adesea cu reminiscente culturale nedigerate, cu o scriitura modernista fara debusee, ele au, totusi, unele accente interesante, noi in contextul prozei de azi: un melanj de suspans si macabru, de inocenta si cruzime, care contureaza o proza neagra. Sub semnul acestei proze negre, putem deja intelege mai bine mizele lui Liviu Lucaci, psihologiile deviante prezente fara exceptie in toate cele sapte texte. in Sparring partners, un picnic nevinovat in mijlocul naturii sfirseste in schimbul de partenere, Supravietuitorii e monologul dramatic (adresat mamei disparute) al unui orfan caruia moartea mamei ii reda identitatea, il elibereaza de chinul de a fi tinut locul, in ochii disparutei, surorii lui idolatrizate, si ea moarta; Sarutul e povestea – poate cea mai fortata la nivel epic – in care doi iubiti se regasesc, in beciurile Securitatii, dupa decembrie 1989, in postura – macabra! – a doua cadavre imbratisate. in Sacrificiul, unde teza sare, iarasi, din pagini cu stridenta, un batrin isi sechestreaza sotia infirma (care isi pierduse vederea si bratul sting in urma unui atac cerebral), incercind sa-si izoleze dragostea de orice exterioritate si sfirsind prin a o sugruma pe femeie. Un narator misterios (arborind pe alocuri aerul, nereusit, al unui postmodern) vorbeste de copilul lor „secerat de o boala cumplita“ si in genere brodeaza in jurul batrinetii, al cuplului batrin care incearca sa-si salveze iubirea intr-o enclava. Surpriza vine la final, cind naratorul isi dezvaluie identitatea incredibila (ca la un Houellebecq): el este copilul mort prematur al celor doi! Finalul e cinic si „milenarist“ ca la acelasi Houellebecq: „Sa nu intelegeti cumva ca am nevoie de mila. Aveti mai bine grija de voi. Adapostiti-va cum veti putea inexistenta“. Am pastrat pentru final, pour la bonne bouche – ca sa fac o gluma cinica! – povestea cea mai buna si mai sadica din volum, Jocul, in care doua fetite – al caror tata suferind de tulburari psihice disparuse si pe care ele incearca sa-l regaseasca prin experiente oculte – se indragostesc de un baietel mai mare (de 9 ani), Arthur, un mulatru care ia cursuri de franceza si, cind acesta trebuie sa plece cu parintii in Germania, il captureaza intr-un cufar si-l lasa sa moara acolo. De fapt, sora cea mica e responsabila de crima, cealalta doar asista si deducem ca din cauza socului ramine cu sechele psihice, cu mintea unei vesnic fetite: „Cumplita istorie despre fetita-demon, cu chipul ravasit de cruzime, ochii injectati de nesomn si pletele ca de zapada, care fusese gasita dupa doua zile incheiate intinsa peste cufarul ferecat in care zacea trupul neinsufletit al unui baietel de nici zece ani, cutremurase inimile a sute de mii de cititori“. Naratoare e sora mai mare, retardata, care o regaseste in oglinda pe mezina, „ca doua jumatati reunite ale unui mar retezat“. Pretioase in aceasta poveste sint scenele de joc ale celor trei copii, amestecul de inocenta si cruzime al ritualurilor imitate si chiar vocea naratoarei, de data asta convingatoare. Cum spuneam, volumul se citeste cu sentimente amestecate, sint multe lucruri de inlaturat (imixtiunile livresti, scenariile mitice transparente), dar cu siguranta nu povestile crude, negre. Liviu Lucaci nu e un descendent postoptzecist sau nouazecist, e un descoperitor pe cont propriu al literaturii si poate ar trebui sa fie mai atent la peisajul literar in care incearca sa-si faca loc.

Le monde diplomatique, noiembrie 2006
POVESTIRI DESPRE CELALALT  de Liviu Lucaci
Biografia derutanta a acestui prozator debutant ar putea face obiectul unei povestiri. Inginer absolvent al Academiei Militare, dl Lucaci (n.1968) infiinteaza un periodic in 1990, apoi se inscrie la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica, Devenit actor, se angajeaza la Teatrul Mundi, iar ulterior la Nationalul din Capitala. Imediat dupa absolvirea facultatii a fost angajat la catedra de actorie, unde preda si in prezent. Dl Lucaci e insa in continuare un mare nemultumit. Prozele sale scurte sunt scrise, cele mai multe, la persoana intai. Pot fi citite si ca niste monoloage tensionate, in care personajele care le spun (scriu) isi dezvaluie refuzul de a intra in complicitate cu mizeriile sau ticalosiile lumii in care traiesc. Personajele sale sint oripilate de ceea ce se intimpla in ultima perioada a regimului Ceausescu, dar nu se simt mult mai bine nici dupa Revolutie. Vocile din prozele dlui Liviu Lucaci exprima atitudini care pot fi regasite, tipologic, in sondajele de opinie, la categoria nemultumiti. Dl Lucaci e mai interesat sa povesteasca reactiile personajelor sale fata de ceea li se intampla, decat sa relateze intamplarile propriu-zise. Reconstituirea povestii ramane pe seama cititorului. Daca acesta se recunoaste in vocile sau in personajele construite de de dl Lucaci, isi poate regasi propriile sale experient e. Daca nu, e posibil sa se intrebe de ce a renuntat la idealurile pe care le-a avut, lasandu-se macinat de compromisurile vietii de fiecare zi, din conformism, din comoditate sau din lehamitea de a se mai lupta cu morile de vant. Poate ca dupa lectura cartii dlui Lucaci, unii dintre cititori isi vor regasi energia de a-si apara idealurile si nemultumirea.
Puteti cumpara cartea de aici - Curtea Veche -

© Copyright 2009 Lucaci-Nartea.Ro.
Toate drepturile rezervate.