Când vorbim în România despre generaţii, ne poticnim. În teatru, dificultatea este şi mai vizibilă. Care generaţii? Actorii cunoscuţi de marele public sunt, cu mici excepţii, cei văzuţi la televizor pe vremea lui Ceauşescu. Noul val de figuri cu o oarecare notorietate şi-a construit imaginea pe cu totul altceva decât performanţa actoricească. Nu ar fi avut cum. Într-o sală de teatru intră câteva sute de oameni cel mult, în schimb micul ecran năvăleşte în milioane de case. Tinerii actori au onorat ce li s-a oferit. Apariţii în telenovele, penibile aşa-zise seriale de comedie difuzate de televiziunile comerciale, eventual reclame cu lipici la public. Alţii şi-au vândut serviciile ca moderatori de emisiuni de pălăvrăgeală(numite elegant talk-show), încercând în felul ăsta să-şi rotunjească veniturile şi să devină vizibili. Ţin minte că, în primii ani de după 89. când prostul-gust a scos capul, promovând gagici fără creier şi tembeli fără voce, tinerii actori s-au uitat spre cei consideraţi de ei modele în viaţă, marii actori. Pe bună dreptate. Întrebarea era ce vor face aceştia
în noul context? Vor ieşi în faţă, spunând că minciuna, impostura nu pot înlocui talentul, profesionalismul? Noi, tinerii de atunci, am stat cu gura căscată în aşteptarea mişcării celor mari, celor cu autoritate profesională. Rezultatul a fost penibil. Încolonaţi într-un marş al laşităţii, oamenii aceştia de la care aşteptam totul, au pornit cu capul plecat să bată umili la porţile televiziunilor de prost-gust sau a impresarilor de joasă speţă. M-am întrebat atunci îngrozit de ce fac ei asta? Vocea lor ar fi fost ascultată. Ar fi cântărit greu în bătălia care ar fi fost cazul să pornească împotriva imposturii care încerca să câştige primul-plan. De ce n-au făcut-o? Milioane de oameni aşteptau reacţia lor. N-au făcut-o pentru că fuseseră educaţi să trăiască încolonaţi. Pentru că le mersese bine aşa. Zeci de ani beneficiaseră de avantaje, de privilegii, mici, e adevărat, dar palpabile, ale statutului lor de persoane cu notorietate. Voiau să tragă de numele făcut în anii comunismului cât mai mult. Să profite. Nu îi interesa nimic altceva.
De ce făceau asta? De unde aerul de milogi, de neputincioşi? Când vedeam afişele colorate ce anunţau cu litere mari câte un spectacol penibil la Sala Palatului, în care invitat special era câte un astfel de mare actor pentru noi, înconjurat de manelişti şi pirande, simţeam că mor. Cum accepta umilinţa? Cum? Şi mai ales, nu se gândea la cei care vin după el? Cum o să-l judece aceştia? Răspunsul meu? Nu se gândea. Trăise o viaţă, minţindu-se că sistemul din care face parte este unul normal, justificat. Şi acum, în noul context, făcea ce ştia mai bine. Se minţea în continuare, justificându-şi laşitatea. În plus, oamenii ăştia nu pricepuseră ce reprezentau pentru marele public sau pentru noi, urmaşii lor.
Noi, cei tineri atunci, am început apoi să le construim alibiuri. Făcuseră pactul cu diavolul din motive financiare, ne spuneam. Nu aveau cu ce să se întreţină. Mulţi dintre ei nu mai erau la prima tinereţe. Probabil că schimbarea violentă din societate îi luase pe nepregătite, lăsându-i faliţi. Dar când i-am văzut apoi venind la teatru cu Mercedesul sau cu maşini noi de firme pretenţioase am înţeles că nu erau săraci, ci meschini. Avizi de bani, limitaţi, obişnuiţi să se supună, să nu aibă cuvânt,dresaţi să li se comande. Apoi, de-a lungul anilor, s-au înşirat declaraţii ale acestor figuri cunoscute. Declaraţii în care, culmea, dădeau sfaturi, vorbeau despre generaţiile noi, comparau, mustrau, înclinau îngrijorător din cap cu privinţă la calitatea tinerilor actori. Mai ales una dintre aceste declaraţii a rămas celor din generaţia mea în memorie. Un uriaş actor, în perioada lui de maturitate artistică, adica anii 70-80, spunea cu nonşalanţă că după el şi ai lui nu mai vine nici un actor de valoare. Gata. Robinetul secase. El şi ai lui erau ultimii slujitori demni ai artei actoriceşti. Am rămas siderat. Ce fusese asta? Actorul respectiv nu mai văzuse un spectacol de teatru de 10 ani cel puţin, ocupat cum era până peste cap cu a nu ştiu câta telenovelă cu ţigani. Cum putea să declare că ştie care e situaţia, fără să aibă vreo informaţie concretă, fără să vadă cu ochii lui? După un timp, recunosc mi-a luat ceva vreme să admit că ăsta era adevărul, mi-am dat seama despre ce era vorba. Marele actor spunea tâmpenii. Minţea. Declaraţia lui ieşise din mintea şi din inima cuiva care nu mai avea nici un interes real faţă de fenomenul teatral. Se folosea de autoritatea profesională pe care o avea ca să arunce cu noroi în cei care veneau după el.
Ani de zile mi-a fost ruşine de ruşinea lui. Apoi am acceptat realitatea. Aveam de-a face cu un om mic, resentimentar, incult şi mincinos, care nu admitea că după el va mai fi ceva. Lumea murea odată cu el. Sigur, psihologic pot înţelege asta. Când regele moare, lumea moare cu el. Citisem piesa lui Ionescu. Admiteam bătrâneţea ca o spaimă, ca un ultim pas spre catastrofă, dar aşteptam mai mult de la cineva care însemnase ceva pentru lumea teatrală românească.
Cu timpul, am înţeles că modelul era ăsta. Să distrugi în urma ta, să pârjoleşti, să minţi, să ascunzi performanţele celor mai tineri. Genul ăsta de atitudine se regăseşte la mai toţi directorii săriţi de o vârstă din teatrele noastre. Nu vreau să spun că cei mai tineri ar fi mai breji.Dar generaţia marilor actori merita să o sfârşească frumos. Ei înşişi ar fi trebuit să aibă mai multă grijă de propria lor imagine. Nu una idilică, machiată, e imaginea la care mă gândesc. Nu. Ei aveau şansa să întindă mâna celor tineri, să formeze un lanţ firesc, un lanţ care să dureze şi care să împiedice ca vântul nebuniei vremurilor pe care le parcurgem să ne risipească, pe noi, cei care compunem mica lume a teatrului.
Excepţiile există, desigur. Generaţia de aur, de smarald, de bronz sau cum vor să-şi mai spună, are şi oameni extraordinari, artişti cu viziune, cu simţul continuităţii, persoane pe care am apucat să le cunosc şi să le admir din toată inima. Dar exemplele rele sunt cele care sar în ochi. Şi, din păcate, trebuie s-o spun, aceste excepţii de care vorbeam, oamenii de bun-simţ, sunt în teatrul românesc, înghiţiţi de cei fără scrupule, de cei care şi-au vândut pe nimic aura căpătată în decenii de muncă asiduă şi de elan creator. Sper ca noi, cum sună asta, să nu învăţăm de la ei.
Un exemplu mai dau. În 1993 eram student şi, printr-un complex de împrejurări, am ajuns în casă la Zanussi, marele regizor de film polonez, unde am stat o săptămână. Ne-a invitat să vizionăm ultimul lui film aflat în faza de montaj,eram doi studenţi români, şi ne-a provocat la interminabile discuţii despre viitorul artistic al nostru, al filmului, al Europei. Zanussi era foarte receptiv la părerile tinerilor, voia să afle ce gândeşte noua generaţie. La un moment dat, se lăsase seara, am ieşit împreună cu el în balconul superbei sale vile din cartierul rezidenţial al Varşoviei unde locuia, şi mi-a arătat cu mâna casele din jur. Toate erau reşedinţe una şi una, construite la început de secol XX. Zanussi m-a lăsat să le privesc bine, după care m-a întrebat cine cred eu că locuieşte în ele. I-am răspuns că nu ştiu. Mi-a zis că toate erau numai ale artiştilor din Varşovia. Pictori, muzicieni, regizori, actori, coregrafi, etc. Cine a ales să colaboreze cu comuniştii, mi-a spus, a fost imediat izolat de colegii de breaslă şi nevoit să părăsească acel cartier. Aşa se face, se lăuda Zanussi, ca acest cartier este astăzi curat. Trăiesc în el numai artişti care nu au făcut compromisul, a subliniat din nou. Ideea m-a cutremurat. M-am întors în Bucureşti şi m-am plimbat prin cartierul Primăverii din Bucureşti. Vilele se ridicau la înălţimea celor din Varşovia. Doar că erau locuite de politruci şi familiile lor. Şi azi, după 22 de ani, situaţia din Primăverii e aceeaşi. Locuiesc acolo în principal foşti securişti, politicieni dubioşi, oameni care au luat casele acelea cu japca de la foştii proprietari. După ce am terminat facultatea mă băteam cu pumnii în piept că lumea teatrală e altceva decât masa coruptibilă a măscăricilor puterii. Între timp, imaginea s-a mai nuanţat. Cei care merită admiraţia sunt puţini. Aşa a fost totdeauna. Şi aşa va fi. Iar ei nu sunt printre cei care apar toată ziua la televizor. Aceia sunt cei care s-au grăbit să-şi vândă aura. Teamă mi-e că boala asta s-a luat şi la cei mai tineri. Iar vinovaţi sunt fără îndoială cei care, înaintea lor, au făcut pactul cu diavolul. De aceea mă întreb: soluţia să fie cea biologică? Răspunsul e nu. Trebuie ca fiecare generaţie să spună ce are de spus, atunci când îi vine vremea. Vremea celor care au vorbit până acum a trecut. Asta dacă vrem să salvăm ce se mai poate.

Multă lume îmi pune întrebări legate de cele facute de mine. Fie că se referă la cărţile mele, cea mai recentă Marusia, sau la spectacolele regizate de mine, nedumeririle lor revin asupra câtorva puncte ce se repetă, obsesiv uneori, indiferent de persoana care întreabă. Am să încerc să lămuresc, sau mai exact să nelămuresc, unele aspecte legate de felul cum se nasc lucrurile pentru mine. Lucrurile care îmi subjugă atenţia şi îşi fac loc apoi în paginile, spectacolele mele. Susa naşterii lor e întotdeauna ascunsă, ca a oricărui izvor ce se trage de undeva din adânc. N-o spun cu emfază sau ca să impresionez, ci mereu constat cu suprindere că apariţia lucrurilor e totdeauna neaşteptată pentru mine, oricât de mult le-aş fi pregătit dinainte naşterea. Ele, lucrurile, răsar în faţa mea cu putere şi dintr-odată, nu pe fragmente, nu frânturi, ci mi se impun cu totul, definitiv. Aşa s-a întâmplat cu Marusia, şi acum mă refer la personajul Marusia din piesa de teatru cu acelaşi nume. Personajul trăia cu siguranţă în mine demult, fără ca eu s-o ştiu, iar când i-am dat un prilej să se manifeste, a irumpt în cadru fără să-mi mai ceară acordul. Azi, după un an şi ceva de la data când am scris Marusia, 14 iulie 2010, mi-e imposibil să gândesc că înainte de această dată ea nu ar fi existat. E la fel de reală, dacă nu mai reală, decât propria mea existenţă. Ca să merg cu mărturisirea departe, aş spune că ea, Marusia, îmi împrumută din propria ei existenţă indubitabilă şi mie, dându-mi curaj să cred în a mea.
Trecând de la personaje la locurile în care evenimentele imaginate de mine se petrec, constat că ele sunt cele care atrag apariţia personajelor. Locurile alese sunt cele care au permis, sau să fiu şi mai sincer, momit, naşterea personajelor respective. Unii dintre cei care au ascultat la spectacolul-lectură Marusia şi 50 au remarcat insolitul locurilor acţiunii. Sau de fapt, au subliniat ei, lipsa iniţială de insolit, locuri banale,domestice, care se încarcă de semnificaţie pe măsura ce povestea se desfăşoară. Asta mă surprinde şi pe mine, vă asigur. De multe ori nici eu nu ştiu de ce tocmai acolo trebuia să aibă loc acţiunea din text, dar odată cu desfăşurarea ei pricep şi eu de ce era necesar ca musai în spaţiul respectiv evenimentele să se desfăşoare.
O altă recurenţă a felului cum îmi construiesc textele, dar şi spectacolele, este importanţa pe care o acord momentului. În general viaţa se scurge firesc, zicem noi, de la un fapt la altul, de la o zi la alta, dintr-un spaţiu în altul. Niciodată acest firesc nu a fost ceva de la sine înţeles pentru mine. Mereu am avut un dubiu în ce priveşte curgerea timpului. Mi se părea imposibilă deplasarea atât de facilă de la un loc la altul. Mă întrebam cum se poate ca un om să se afle în camera lui cu o carte în mână şi cinci minute după aceea să ajute la o operaţie deschisă sau să participe la o cursă de atletism. Cum de acelaşi om poate să suporte asemenea fantastice transformăr în numai câteva clipe? Cum de nu se dezintegrrează, frânge, dislocă supus la împrejurări atât de diferite într-o unitate de timp infimă? De aceea momentele, clipele când personajul este instalat într-o acţiune anume, când se înfruptă din viaţă la maxim, ca să zic aşa, sunt înconjurate de o aură specială. Momentele sunt viaţa, într-un anumit sens. Curgerea lor, înlănţuirea lor păstrează pentru mine mereu un iz de contrafăcut, ca şi cum cineva forţează existenţa umană dincolo de limita la care ea este firească. Evenimentul, de aceea, capătă pentru mine o importanţă colosală, de cutremur, de falie în timp dincolo de care, peste care?, personajul e nevoit să treacă, riscând adesea să-şi frână gâtul. Încercarea de a parcurge mai multe asemenea momente perfecte în comlexitatea lor, rotunde, indiferent de câtă durere este inclusă în ele, devine chiar viaţa noastră cea de toate zilele.Momentul, aşadar, este clipa perfectă în care personajul este conform cu sine, mângâie obrazul iubitei, şopteşte un nume la ureche, bea un pahar, etc. Momentul dă sema de cine este el cu adevărat, dacă adevărul mai poate fi invocat ca referinţă într-o înlănţuire adesea eclectică, dacă nu chiar haotică de-a dreptul. Actorii şi spectatorii iubesc momentele dintr-un spectacol, cititorii iubesc momentele dintr-un text, iar aici nu m-am mai obosit sa pun ghilimelele la cuvântul moment. Este evident, sper, la ce fac referire. Dificultatea personală pe care o întâmpin de fiecare dată când trebuie să creez o desfăşurare de momente, adică să creez Timp, scenic sau pe o pagină de carte, mă împinge, dintr-un soi de pudoare faţă de fiecare clipă irepetabilă a vieţii, să trec peste momentele care alcătuiesc acest Timp al poveştii. De fapt, ca să duc mărturisirea până la capăt, am dubii serioase în ceea ce priveşte existenţa Timpului în general. Ar fi prea dureros să-l admit. Aşa că mă limitez la o luptă surdă cu el, dându-i mereu găuri, creând breşe în substanţa lui incertă, locuri, văgăuni, adăposturi pentru sufletele prigonite ce nu suportă spaţiile deschise.
Iată câteva repere ce ţin de felul în care lucrurile se nasc pentru mine. La o proximă ocazie voi mai adăuga şi alte mărturisiri. Sper să fi răspuns, măcar parţial, nedumeririlor pe care le-am provocat şi să-l fi ajutat pe acel prieten care, ştiu, în aceste zile încearcă să priceapă mai multe din textele mele de curând publicate.

Păguboasa neîncredere în om

Epicur despre fericire

DIN-FOI%C4%B9%C5%BEOR.-Liviu-Lucaci-om-de-teatru-si-literat*articleID_25440-articles_details.html

Draga Liviu,

Citind in volum textul Rendez-vous-urilor, incantat sa descopar dimensiuni si valente suplimentare decat cele pe care le sesizasem pe viu, in spectacolul de la MTR, am ajuns sa-mi imaginez, mai in gluma, mai in serios, cum s-ar putea raporta la textul acestei piese un critic social in genul lui Z. Bauman, care nu ar sti nimic despre tine sau despre acea montare cu tineri actori (extrem de promitatori, extrem de tineri).
Cred ca nimic nu interzice lectura piesei ca o tipologie a derizoriului zilelor noastre, justificand plenar epitetul de “tragic” adaugat de tine comediilor: de ce sa nu (ne) apari ca un Cehov de secol 21, pentru care “eroizarea prezentului” – atitudinea de modernitate, asa cum o identifica Baudelaire in Pictorul vietii moderne si, pe urmele acestuia, Foucault, in Ce sunt Luminile? – devine o sarcina in acelasi timp necesara si imposibila, in context postmodern?
Am vorbit de o tipologie pt ca mi se pare ca fiecare dintre cele 5 scene pune in lumina un tip “recent”, vorba cuiva… Sa vedem.
1. Conformistul postmodern, paradoxalul individualist corporatist, pentru care viata se traieste ca o continua amanare a deciziei, iar Moartea nu face decat sa-i fixeze anonimatul (nici macar nu stie numele celui pe care il “recolteaza”); el e cumva mai jalnic decat “rinocerii” fascisti sau comunisti ai secolului XX, deoarece retorica individualista (un paradoxal efect de putere disciplinara, ar comenta acelasi Foucault) il face incapabil pana si de investirea libidinala in simulacrul de ceremonial al unei galerii de fotbal – aluzia ironica a unei Morti (alcoolice si dezabuzate) la “prestigiul” lui Man United.
2. Partenera postmoderna: ambivalenta afectiva si frustrarile feminine in contextul “dragostei lichide”, cum a numit-o Bauman (Sma si Al): revolutia sexuala niveleaza diferentele si sporeste acceptabilitatile pe plan social, dar predispune la incomunicabilitate (suvoiul verbal al lui Sma cand se confeseaza lui Al) si singuratate intr-unul, doi sau mai multi.
3. Filosoful postmodern: vacuitatea spirituala a ganditorului redus in modernitate la rolul de profesor, iar acum decazut la rangul unui fel de functionar public; biet impostor lubric, fixat la “stadiul oral”, insa incapabil de oralitate socratica (rotile se invart in gol, Eterna Reintoarcere a Identicului, fara “salturi calitative”).
4. Artistul postmodern (Julia si Vera): prostituarea unor talente devenite semnificanti disponibili, talente fara niciun mesaj, simpli pioni intersanjabili intr-un showbizz “kitsch” reglat de indicatori economici, axat pe stimularea unui strat rudimentar, al unor emotii primare, cat mai putin rationalizabile.
5. In fine, playboy-ul postmodern (Cono), cuceritorul zilelor noastre, Don Juan-quijotesc, sfarsind absurd dupa o cearta pe carosabil, incapabil sa-si transforme succesul efemer in vocatie, in poveste, rusinandu-se permanent de ceea ce este si face.
Pe scurt, e vorba de 5 feluri de ratare a sfarsitului in lumea de azi (barul unui muzeu, excelenta metafora) – 5 rendez-vous-uri mortale -, e vorba de oameni singuri intr-o lume fara repere transcendente, incapabili si sa vorbeasca despre marile teme (iata prin ce sunt cumva mai jalnici decat (anti)eroii cehovieni), daramite sa fie mobilizati de acestea, con-vocati si “rascumparati” intr-un final; oameni fara vlaga, astenizati si nevrozati (dar nu si “schizofrenizati”, cum visau Deleuze-Guattari…), pentru care moartea pierde si aura sacra a trecerii dincolo, si semnificatia filosofica a “actului suprem al vietii”, in functie de care o viata se judecă: nicio soteriologie si niciun eroism parca nu mai sunt cu putinta, moartea nu mai e decat o stangace, caraghioasa iesire din scena, ce trece neobservata – totul curge, nimeni nu e de neinlocuit.
Sa ma pui pe blog daca te mint!

Cu drag,
Dr. Cristian Iftode
Facultatea de Filosofie
Univ. din Bucuresti

multumesc tuturor celor care au venit. a fost lume multa si buna. am simtit sprijinul multora. a fost… bine. de acum Marusia are drumul ei. sper sa fie unul de succes.
p.s. o sa adaug si poze de la eveniment, la Galerie. si ceva material filmat la Media, pe site.