De ce m-am hotărât să am blog:
Pentru că vreau să cunosc şi să fiu cunoscut de către oameni deznădăjduiţi ca şi mine de mizeria din viaţa publică şi din viaţa culturală.
Pentru că vreau să lupt împotriva deznădejdii alături de alţii la fel de furioşi ca şi mine.
Pentru că am trăit toţi anii ăştia de după revoluţie aşteptând ca oameni care cred în aceleaşi valori ca şi mine să iasă la suprafaţă. Şi minunea nu s-a întâmplat.
Pentru că mă scoate din sărite faptul că în ţara asta tinerii sunt în continuare minţiţi, spunându-li-se mereu că nu pot să se afirme pentru că alţii au meritele, scaunele, pârghiile, alţii deţin adevărul ştampilat al momentului şi prin urmare nu mai e loc şi pentru ei.
Pentru că viaţa teatrală riscă să ajungă o cloacă manevrată de nişte nulităţi, tinere sau bătrâne, care şi-au dat mâna să sugrume creativitatea.
Pentru că s-au amestecat, cu scopul de a crea confuzie, derută şi lehamite, valorile reale cu imbecilii promovaţi agresiv.
Pentru că vreau să aud răspunsuri, sau cel puţin urlete pe post de răspuns, la întrebările mele legitime.
Pentru că aşa-zise personalităţi răsuflate ţin discursuri tembele în care susţin că ei sunt totul şi că după ei nu va mai fi nimic.
Pentru că sunt promovaţi în viaţa culturală o sumă de oameni care nu au nimic de spus.
Pentru că teatrul contemporan a devenit sinonim cu mediocritatea, înjurătura, superficialitatea.
Pentru că premiile sunt date şi azi ca şi totdeauna în ţara asta pe pile şi cumetrii, şi prin urmare au devenit sinonime cu impostura.
Pentru că fondurile publice pentru cultură sunt folosite împotriva culturii.
Pentru că nu mai suport ca profesia de actor să fie luată în râs de tot soiul de amatori telenovelişti si de pipiţe televizate.
Pentru că agramaţii, inculţii, incapabilii sunt directori de festivaluri şi se autonumesc critici de teatru sau lideri de opinie.
Pentru că teatrul românesc a ajuns de ani buni pe mâna unei găşti de ţaţe culturale, o adunătură de cucoane mai tinerele sau mai trecute care n-au stimă şi habar de nevoile creatorilor din domeniu.
Pentru că foştii turnători şi comunişti sunt azi numiţi personalităţi ale culturii.
Pentru că azi demnitatea e o vorbă goală, iar onoarea o glumă proastă.
Pentru că lichelele decid, iar mulţimea de proşti se grăbeşte să îi aplaude.
Pentru că teatrul şi literatura sunt domenii ale oamenilor creatori, îndrăzneţi şi liberi şi trebuie să rămână aşa.
Asta ar fi lista mea interminabilă de nemulţumiri. Mai jos vine înşiruirea fără de sfârşit a ceea ce mi-aş dori să fie acest blog:
Un loc în care să pot comunica măcar o parte din lucrurile ce mi se par importante în legătură cu actoria, literatura sau orice altceva.
Un spaţiu unde să pot vorbi deschis despre munca şi preocupările mele sau ale colegilor mei.
Un teritoriu în care să nu fii nevoit să te arăţi cool, trendy sau mai ştiu eu cum (adică indiferent, blazat, prostănac, şmecher, cretinoid) şi unde fiecare dintre cei ce vor avea plăcerea să-mi spună ce cred ei cu adevărat despre munca mea să se simtă în largul lor.
O pagină unde, odată intrat, să ai îndrăzneala să vorbeşti deschis despre lucruri frumoase, proiecte de viitor, nelămuriri, spaime, obsesii.
Aş vrea ca blogul ăsta sa fie un loc în care să te dai cu capul, să îţi întâlneşti limitele şi să le calci în picioare.
Îmi doresc să fie o arenă de luptă, un ring de box unde să îţi depistezi adevăraţii adversari, cei pitiţi totdeauna în umbră, şi să înveţi să îi loveşti cu sete.
O gură de aer pentru cei îndopaţi cu minciuni.
O regiune, virtuală ce-i drept, eliberată de tutela mincinoasă a liderilor de opinie instalaţi în fotolii prin fraudă şi mâncătorie.
Un edificiu cu tavanul lipsă, unde să-ţi poţi ridica oricând privirea în sus către cer, atunci când gâfâi de la atâta efort.
În sfârşit, dar fără să închei, o zonă privilegiată unde să îndrăzneşti să vorbeşti despre visele tale, problemele tale, credinţele tale ascunse fără să-ţi fie teamă că nişte neica-nimeni ce se pretind ştiutori te judecă de la înălţimea impotenţei lor creatoare.
Cu sinceritate întind în felul ăsta mâna spre cei care au ceva de spus despre lucrurile mai sus enunţate, sau despre altele la fel de incitante,dar care n-au găsit până acum un spaţiu unde să se facă auziţi.
Astea sunt dorinţele mele.
TU ce ai de zis?
Cred ca inteleg “motivatia” blog-ului si o salut. Ar fi, intr-adevar, atatea de reprosat “intelighentiei” de la noi… Totusi, cum ne asiguram ca exasperarea pe care ne-o impartasesti (vis-a-vis de premii, recunoastere, mafie culturala etc.) nu e macar in parte cauzata de “ochiul otravit al resentimentului”?
Nu se cuvin oare unele nuantari, recunoscand diferenta dintre nulitatile (poate, majoritare) ce acapareaza scena culturala si o minoritate realmente valoroasa si talentata, primind pe buna dreptate, intr-un tarziu, recunoasterea? Este atat de otravita atmosfera din Romania incat valorile autentice sa nu aiba nicio sansa de afirmare?
Bun
Blog
In lipsa de diacritice acceptati: tz-urile shi sh-urile ce vor urma:
Tzara e la cumpana, nu shtiu cat de clar se simte asta insa mie imi pare mai mult decat evident.
Shushele au acaparat cultura, shtiu asta deoarece sunt nevoit sa particip shi chiar am ajuns sa mi le doresc deoarce salariul, bursa , orice forma de venit cat de cat cinstit nu se dovedeshte nici pe departe suficient.
Imi pierd trepatat sufletul in ghearele unui diavol perfid care imi demonstreaza cu fiecare noua generatzie de actori ca tot fiul shi fiica au premiile shi rolurile, ca tot securistul care a dat foc la arhive shi cu baiatu’ care ula: “am invins !” in urma cu 20 de ani conduc institutzii de prestigiu care manevreaza banii negrii.
E un drac priceput !
Il invidiez.
Are un post sigur!
Pentru el teatrul e doar curva machiata care de aproape pute a hoit shi de shi mai aproape este un recipient de boli venerico-sociale.
Ma doare decizia asta cu teatrul, cu sacrificiul shi totushi merg!
Ucid onoarea shi port frac!
Imi cos imaginatzia shi numar banii de buget!
Ma culc shi imi imaginez linishtea cabanei imaginare unde ash putea sa imi finalizez planurile pentru declansharea unui nou razboi mondial!
Glumeam!
Nu cred ca o forma de box sau violentza ar putea sa schimbe fundamental fatza pocita a societatzii in care sunt sortit sa ashtept sfarshitul lumii!
Pe curand!
ne agitam,urlam,zgariem,plangem,facem bloguri marete.vrem fapte nu vorbe.sunt atat de plin de furie incat stiu ca as putea zdrobi cu pumnii, pereti armati si capete tari.si nu mi pasa cine o sa mi panseze pumnisorii sangerii. e al dracului de greu sa ridici capul din turma rumegatoare si sa nu zici”beeee”.mai ales cand esti un biet miel cu cas la gura. casu i baza. substanta materna inchegata. fac apel la restul mieluseilor cu cas la gura. haideti in doua copite, e mai riscant.dar e cu bataie lunga.kiss kiss bang bang.
si inainte ca bloggerul LL, sa si raspunda propriilor intrebari foarte interesante de altfel, l as intreba frontal:CARE E SOLUTIA??? ce putem face pt a nu ramane doar un biet urlet?
un blog?
De curand am intrat cu pasi timizi in lumea minunata a teatrului. Mi s-a oferit sansa de nepretuit sa joc pe 8 scene de teatru ( in 8 orase ) alaturi de inca 12 colegi intr-o piesa frumoasa, care are suuces. Nu am studii si niciunul din cei 13 nu avem. Insa avem iubirea pentru acest domeniu, si dorinta de a merge mai departe, de a intra la facultatea de Teatru, de a darui oamenilor din frumusetea si arta teatrala. M-am gandit ca ar fi interesant , sa aveti printre comentariile studentilor dumneavostra , si un comentariu al unei persoane care desi neavad studii de specialitate sau experienta notabila, are pasiune si dorinta de munca. Tinerii de varsta mea …putini mai apreciaza teatrul. Ma uit in sala, cand avem spectacole cu aceasta piesa despre care va spuneam… si ma intrsiteaza sa vad mai mult oameni peste 30 de ani. Mi se pare odios sa aud : “la teatru nu merg decat snobii” ” nu inteleg teatrul, mai bine iau de pe net un film”. Sunt furioasa pe oamenii acestia superficiali, care renunta la adevaratele valori in favoarea penibilului. Cu siguranta ca filul are avantajele sale , si farmecul sau..nimic de comentat. Insa nicaieri nu cred ca poti simti emotiile, entuziasmul ca pe o scena, unde practic iti expui sufletul publicului din fata ta, in timp ce te-ai imbracat cu haina personajului tau. O alta chestiune care ma deranjeaza este aroganta unora din studentii la Teatru. De curiozitate am intrebat si eu cum este, ce se invata acolo, ce materii… ei bine, toti imi vorbeau ca la ultima persoana de pe Pamant. Nu este normal sa fie asa! Oamenii talentati, ar trebuie sa fie modesti, umili si mereu cu picioarele pe pamant.
In incheiere, va doresc multa sanatate, si sa ne mai bucurati cu postarile dumneavoastra. Mai sunt si oameni care stiu sa aprecieze un lucru bun cand dau de el!
Alexandra
ma bucur ca te intereseaza blogul si ce am scris eu aici. si ma bucur ca iti place teatrul. nu te speria de oamenii care lucreaza in teatru. de multe ori se apara, afisand o atitudine usor agresiva. mergi inainte. te astept si la spectacolele mele. in curind, Cinci rendez-vous-uroi mortale va participa la Festivalul independentilor de la Motoare si la Festivalul de la Alexandria. Pe 12 si 13 august.
pe curind