Multă lume îmi pune întrebări legate de cele facute de mine. Fie că se referă la cărţile mele, cea mai recentă Marusia, sau la spectacolele regizate de mine, nedumeririle lor revin asupra câtorva puncte ce se repetă, obsesiv uneori, indiferent de persoana care întreabă. Am să încerc să lămuresc, sau mai exact să nelămuresc, unele aspecte legate de felul cum se nasc lucrurile pentru mine. Lucrurile care îmi subjugă atenţia şi îşi fac loc apoi în paginile, spectacolele mele. Susa naşterii lor e întotdeauna ascunsă, ca a oricărui izvor ce se trage de undeva din adânc. N-o spun cu emfază sau ca să impresionez, ci mereu constat cu suprindere că apariţia lucrurilor e totdeauna neaşteptată pentru mine, oricât de mult le-aş fi pregătit dinainte naşterea. Ele, lucrurile, răsar în faţa mea cu putere şi dintr-odată, nu pe fragmente, nu frânturi, ci mi se impun cu totul, definitiv. Aşa s-a întâmplat cu Marusia, şi acum mă refer la personajul Marusia din piesa de teatru cu acelaşi nume. Personajul trăia cu siguranţă în mine demult, fără ca eu s-o ştiu, iar când i-am dat un prilej să se manifeste, a irumpt în cadru fără să-mi mai ceară acordul. Azi, după un an şi ceva de la data când am scris Marusia, 14 iulie 2010, mi-e imposibil să gândesc că înainte de această dată ea nu ar fi existat. E la fel de reală, dacă nu mai reală, decât propria mea existenţă. Ca să merg cu mărturisirea departe, aş spune că ea, Marusia, îmi împrumută din propria ei existenţă indubitabilă şi mie, dându-mi curaj să cred în a mea.
Trecând de la personaje la locurile în care evenimentele imaginate de mine se petrec, constat că ele sunt cele care atrag apariţia personajelor. Locurile alese sunt cele care au permis, sau să fiu şi mai sincer, momit, naşterea personajelor respective. Unii dintre cei care au ascultat la spectacolul-lectură Marusia şi 50 au remarcat insolitul locurilor acţiunii. Sau de fapt, au subliniat ei, lipsa iniţială de insolit, locuri banale,domestice, care se încarcă de semnificaţie pe măsura ce povestea se desfăşoară. Asta mă surprinde şi pe mine, vă asigur. De multe ori nici eu nu ştiu de ce tocmai acolo trebuia să aibă loc acţiunea din text, dar odată cu desfăşurarea ei pricep şi eu de ce era necesar ca musai în spaţiul respectiv evenimentele să se desfăşoare.
O altă recurenţă a felului cum îmi construiesc textele, dar şi spectacolele, este importanţa pe care o acord momentului. În general viaţa se scurge firesc, zicem noi, de la un fapt la altul, de la o zi la alta, dintr-un spaţiu în altul. Niciodată acest firesc nu a fost ceva de la sine înţeles pentru mine. Mereu am avut un dubiu în ce priveşte curgerea timpului. Mi se părea imposibilă deplasarea atât de facilă de la un loc la altul. Mă întrebam cum se poate ca un om să se afle în camera lui cu o carte în mână şi cinci minute după aceea să ajute la o operaţie deschisă sau să participe la o cursă de atletism. Cum de acelaşi om poate să suporte asemenea fantastice transformăr în numai câteva clipe? Cum de nu se dezintegrrează, frânge, dislocă supus la împrejurări atât de diferite într-o unitate de timp infimă? De aceea momentele, clipele când personajul este instalat într-o acţiune anume, când se înfruptă din viaţă la maxim, ca să zic aşa, sunt înconjurate de o aură specială. Momentele sunt viaţa, într-un anumit sens. Curgerea lor, înlănţuirea lor păstrează pentru mine mereu un iz de contrafăcut, ca şi cum cineva forţează existenţa umană dincolo de limita la care ea este firească. Evenimentul, de aceea, capătă pentru mine o importanţă colosală, de cutremur, de falie în timp dincolo de care, peste care?, personajul e nevoit să treacă, riscând adesea să-şi frână gâtul. Încercarea de a parcurge mai multe asemenea momente perfecte în comlexitatea lor, rotunde, indiferent de câtă durere este inclusă în ele, devine chiar viaţa noastră cea de toate zilele.Momentul, aşadar, este clipa perfectă în care personajul este conform cu sine, mângâie obrazul iubitei, şopteşte un nume la ureche, bea un pahar, etc. Momentul dă sema de cine este el cu adevărat, dacă adevărul mai poate fi invocat ca referinţă într-o înlănţuire adesea eclectică, dacă nu chiar haotică de-a dreptul. Actorii şi spectatorii iubesc momentele dintr-un spectacol, cititorii iubesc momentele dintr-un text, iar aici nu m-am mai obosit sa pun ghilimelele la cuvântul moment. Este evident, sper, la ce fac referire. Dificultatea personală pe care o întâmpin de fiecare dată când trebuie să creez o desfăşurare de momente, adică să creez Timp, scenic sau pe o pagină de carte, mă împinge, dintr-un soi de pudoare faţă de fiecare clipă irepetabilă a vieţii, să trec peste momentele care alcătuiesc acest Timp al poveştii. De fapt, ca să duc mărturisirea până la capăt, am dubii serioase în ceea ce priveşte existenţa Timpului în general. Ar fi prea dureros să-l admit. Aşa că mă limitez la o luptă surdă cu el, dându-i mereu găuri, creând breşe în substanţa lui incertă, locuri, văgăuni, adăposturi pentru sufletele prigonite ce nu suportă spaţiile deschise.
Iată câteva repere ce ţin de felul în care lucrurile se nasc pentru mine. La o proximă ocazie voi mai adăuga şi alte mărturisiri. Sper să fi răspuns, măcar parţial, nedumeririlor pe care le-am provocat şi să-l fi ajutat pe acel prieten care, ştiu, în aceste zile încearcă să priceapă mai multe din textele mele de curând publicate.